Întotdeauna am iubit să călătoresc. Încă de când eram mică, vestea unei călătorii mă umplea de fericire. Simplul fapt că aveam să iau o pauză de la rutina zilnică, îmi oferea un entuziasm şi o energie ce dura multe săptămâni. Obişnuiam să-mi confectionez un calendar cu zille rămase, tăind ,plină de speranţă, cu o linie fiecare cifră sau număr ce mă despărţea de călătoria mult visată. Preferam să nu mă documentez înainte despre locrul unde aveam să mergem. Nu mi-a făcut niciodată plăcere să citesc recenzii şi păreri, preferam să mă îndepărtez cât mai mult de prejudecăţiile şi influenţele celorlalţi. Bagajul mi-l făceam cu zile înainte, împachetând, despachetând şi împachetând din nou.
Odată cu trecerea anilor, iubirea mea pentru călătorii s-a amplificat. Mi-am dat seama că ele reprezintă mai mult decât o ieşire din cotidian. Cu trecerea timpului, grijile au devenit mai mari, iar responsabilităţile la fel. Astfel, când călătoresc prefer să mă rup total de lume, de casa mea şi de obiceiurile mele, chiar dacă vor avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar ce pate fi mai minunat decât refugiul, în momentul când viaţa te copleşeşte? Mă abandonam cu totul, fără telefon, fără niciun dispozitiv cu ajutorul căruia puteam să mă întorc cu mintea în locul de unde venisem. În schimb, mă aruncam pur şi simplu în faţa tuturor provocărilor, minunându-mă şi încercând să mă bucur cât mai mult de locurile văzute, oamenii cunoscuţi, culturile și tradițile pe care le aflam.